Discutand cu un tanar fizician, la un moment dat ma surprinde cu
intrebarea: „Nu va pare rau ca vreme de o jumatate de veac v-ati ocupat
de psihologie in loc sa fi cultivat o disciplina realmente stiintifica
?” Categorisirea psihologiei printre non-stiinte are o istorie veche –
de la Auguste Comte (1798 – 1857) – si decurge, mai ales in zilele
noastre, dintr-o falsa imagine despre aceasta stiinta, care in mod
obligatoriu ar trebui sa fie croita, chipurile, dupa tipicul fizicii.
Sociologul francez Auguste Comte spunea ca „a sti inseamna a prevedea”.
Plecand de la aceasta teza, „parintele” psihologiei americane, William
James, afirma ca psihologia va fi realmente o stiinta numai cand va fi
in stare sa scrie biografii anticipate ale oamenilor inca din momentul
nasterii lor. Cu alte cuvinte, incapacitatea psihologului de a prevedea
exact evenimentele unei intregi cariere umane, de la nastere si pana la
moarte, il „descalifica” pentru a face parte din randul oamenilor de
stiinta, potrivit informatiilor de la moaradevant.wordpress.com, pe care o citesc cu drag, ne informeaza moaradevant.wordpress.com.
Psihologia este, spune Arthur S. Reber, ceea ce oamenii de stiinta
sau filozofii de diverse orientari au creat spre a satisface necesitatea
de a intelege mentalitatile diverselor fapturi umane, ca si
comportamentele lor. Deci psihologia nu e „un ce” (a thing), ci este
ceva despre ceva, neavand granite fixe si limite dincolo de
rationalitatea normala umana. Definitiile care se dau ori s-au dat
psihologiei – „stiinta cugetului”, „stiinta vietii mentale” sau
„stiinta comportamentului” – reflecta nu atat faptele la care psihologia
se refera, ci mai cu seama punctul de vedere al cercetatorului,
conceptia lui despre ceea ce crede el ca ar fi psihologia. Dincolo de
imensa complexitate a ceea ce am putea numi, cu precautiile necesare,
„evenimente de ordin psihic”, dificultati apar si din faptul ca
psihologii, mai corect cei ce au descoperit elementele de baza ale
psihologiei actuale, se deosebesc intre ei nu numai in privinta
conceptiilor filozofice sau de alta natura, ci, mai ales, prin faptul ca
pregatirea lor de baza nu a fost unitara.
Daca primul psiholog experimentalist William Wundt a fost la baza
fiziolog, William James a studiat filozofia. I. P. Pavlov si V.M.
Behterev au fost medici si fiziologi. Herbert Simon economist, Jean
Piaget biolog, G. Dumas, Sigmund Freud, J.L. Moreno medici etc. Dintre
marii deschizatori de drumuri singurul J.B. Watson a studiat psihologia
ca disciplina de baza. Daca psihologia ca atare nu poate fi nici azi
definita „more geometrico”, se intelege de la sine ca nici psihologul,
cel care cultiva aceasta disciplina, nu poate fi usor inregimentat dupa
un criteriu prea fix. Unii dintre ei
practica psihologia, altii o
aplica la diverse domenii de activitate umana (in scoli, spitale, institutii penale etc.) altii
cerceteaza fenomenele psihice, iar altii
predau
psihologia in scoli si universitati. Vizibil, nici in activitatea
psihologilor nu putem gasi o platforma unificatoare decat la un nivel de
generalitate la care specificul aproape ca se pierde cu desavarsire.
Se pune insa intrebarea: este sau nu psihologia o stiinta in sensul
clasic al termenului ? Raspunsul pe care il putem da astazi acestei
intrebari este ambiguu: psihologia este o stiinta, dar nu in sensul
clasic al termenului. Dar daca adancim mai bine acel „sens clasic” si
il identificam cu „un corp de cunostinte dintr-un domeniu care a
rezultat din aplicarea unor metode stiintifice” (A.R. Reber), dam
imediat de dificultati si mai greu surmontabile. In primul rand in
cadrul disciplinei stiintifice la care ne referim ar trebui sa pornim de
la principiul cartezian al ideilor
clare si distincte, principiu greu de realizat in stiintele despre om.
Asa cum arata J.B. Watson inca de la inceputul sec. XX, „psihologia a
pornit, sub influienta lui Wundt, pe o cale falsa, pentru ca nu a
inceput prin a-si ingropa predecesorii… Inainte de a se face si cel mai
mic progres in astronomie trebuia ingropata astrologia, neurologia
trebuia sa lichideze frenologia, iar chimia sa scape de orice urma de
alchimie. Numai stiintele sociale – psihologia, sociologia, stiintele
politice si economia – se incapataneaza sa-si mentina stramosii…”
Aceasta pozitie intransigenta a lui Watson este usor de inteles, caci
dupa el „psihologia, asa cum o vede un behaviorist, este o
latura pura, obiectiva si experimentala a stiintelor naturii. Scopul ei teoretic (al psihologiei) este predictia si controlul comportamentului…”
Aceste idei au fost asa de adanc inradacinate in mentalitatea lui
Watson incat, la un moment dat, a declarat ca daca i se incredinteaza un
copil la o varsta foarte frageda si daca el ar putea prescrie exact
mediul in care sa traiasca, atunci ar fi in stare sa faca orice din
acest copil, formandu-l sa devina un faimos muzician sau un reputat om
de stiinta in orice ramura. Se intelege ca optimismul exagerat al lui
Watson nu a putut fi niciodata confirmat.
Trebuie sa recunoastem ca previziunea si, poate, in egala masura si
previziunea sunt atribute ideale ale stiintei sau, mai corect exprimat,
sunt idealuri catre care tinde orice disciplina stiintifica demna de
acest nume. Dorinta de a cunoaste viitorul este legata de cele mai
profunde necesitati umane, asa cum este nevoia de siguranta sau dorinta
de a invinge inamicul etc. (A. Moles). Pentru toate acestea insa este
necesar sa putem domina bazele materiale si notionale care constituie
stiinta noastra, ceea ce este imposibil in psihologie (ca si in multe
ramuri ale stiintelor sociale), a carei caracteristica principala este
faptul ca lucreaza cu elemente imprecis conturate sau, cum li se mai
spune, „multimi vagi”. Este adevarat ca exista mijloace matematice cu
ajutorul carora se pot „trata” si multimile vagi, dar rezultatele
obtinute sunt limitate in mare masura.
Greutatea nu consta numai in faptul ca elementele constitutive ale
psihologiei – dar si ale altor stiinte sociale – sunt din cateoria
multimilor vagi, ci si in numarul imens (daca nu infinit) al
parametrilor componenti aflati in permanenta interactiune.
Suntem in situatia meteorologilor care, din cauza parametrilor prea
multi si neomogeni, nu pot face altceva decat sa dea zilnic „timpul
probabil de maine”. Ca si in meteorologie, in psihologie orice predictie
este probabila. Aceasta constatare insa nici pe departe nu poate sa-l
faca pe lucratorul stiintific sa paraseasca campul de lupta pentru
adevar si sa devina dezertor din cauza imposibilitatii de a descoperi si
manevra „adevaruri eterne”. Trebuie sa ne cunoastem limitele si – asa
cum ne invata marele fizician Clark Maxwell (1831-1879) – in studiul
unor obiecte complexe trebuie sa ne indreptam spre acele elemente care
pot fi observate de noi si care, totodata, pot fi supuse la variatii,
ignorand acele taramuri unde nu putem face nici observatii si nici
provoca variatii.
In istoria psihologiei nerespectarea principiului maxwellian a dus la
multe erori, formulandu-se „legi” care s-au dovedit a fi doar
adevaruri cu valabilitate redusa. Astfel, Gustav Fechner (1860) impreuna
cu E.H. Weber au formulat legea psihofizica privind pragurile
senzoriale, legile memoriei au fost partial stabilite de H. Ebbinghaus
in 1886, legile intaritorilor de reactii de B.F. Skinner, legea
secventei temporale a fost formulata de O.H. Mower etc. Pe drept cuvant
acestea sunt considerate azi partial sau total depasite. Entuziasmul cu
care psihologii au primit aceste legi, ca si multe altele formulate in
secolul trecut, s-a datorat, nu in ultimul rand, si ideii ca psihologia
nu va putea dobandi un real statut de stiinta decat atunci cand va fi in
masura sa formuleze legi.
Aceasta cerinta, de origini aristotelice, mai dainuie si in zilele
noastre, desi azi stim prea bine ca exista domenii de cunoastere umana
(citeste stiinte) care nu se preteaza la formularea de legi exacte.
Exactitatea este insa o caracteristica necesara, dar nu si suficienta
descrierii faptelor. H.J. Eysenck (1965) spunea ca pentru omul de
stiinta (inclusiv pentru psiholog) faptele constituie materia prima, dar
dincolo de ele urmeaza aventura imaginatiei, evident cu toate
precautiile necesare. H.J. Eysenck se refera la T.H. Huxley, care
afirmase ca „cei care refuza sa treaca dincolo de fapte, rareori gasesc
altceva decat fapte”. Descoperirea, descrierea si studiul aprofundat al
faptelor in toate stiintele, deci si in psihologie, isi gasesc
justificarea si utilitatea in aceea ca se incadreaza intr-o inlantuire
logico-naturala pe care o numim inlantuire cauzala.
Cauza – arata Raymond Aron – desemneaza o forta, o putere creatoare
care produce efectul. Daca in pozitivismul lui Auguste Comte legea
(stiintifica) este privita ca un raport constant de coexistenta si
succesiune, azi noi consideram ca orice cauza este dincolo de lege. De
pilda, vorbim de cauzele si nu de legile sinuciderii, deoarece relatiile
care se pot stabili sunt de ordin macroscopic si in al doilea rand
istoric si singular; in acest fel orice generalizare pare incerta. Pe de
alta parte, regularitatile (citeste legile) in istorie sau sociologie
comporta neaparat si o explicatie de ordin psihologic: cercetarea
motivelor si a mobilurilor ar constitui echivalentul explicatiilor
cauzale din domeniul stiintelor naturii. In acceptia lui Raymond Aron,
legile sociale si istorice, in fond, constituie o extensie a gandirii
cauzale: unele legi sociale se organizeaza in sisteme, altele, la randul
lor, se aplica la toate societatile, marcand caracterele necesare ale
gruparilor umane din toate epocile si apartinand tuturor meridianelor
(legile constituirii ierarhiilor, legile diviziunii muncii sociale etc.)
Dupa parerea noastra, caracterul stiintific sau nestiintific al
psihologiei este o falsa problema. Problema reala s-ar putea formula
astfel: data fiind multimea de cunostinte extrase din mai multe
discipline (incepand cu stiintele medicale, matematica-statistica,
sociologie, istoria artelor, folclor, istorie etc.), amalgamate intr-un
tot ale carui contururi tind sa se fixeze cu o rezonabila certitudine,
este utila sau nu pentru umanitate disciplina complexa astfel
structurata ? Raspunsul este hotarat pozitiv. Si este pozitiv caci de la
inceputurile psihologiei stiintifice, prin activitatea lui Alfred Binet
si a doctorului Th. Simon, in 1905, s-au facut primele teste de „scala
metrica a inteligentei”. Aceste instrumente psihologice, oricat de
controversate intr-o anumita perioada, constituie o mare cucerire a
stiintei cu aplicabilitate in invatamant.
Psihologia este de maxima utilitate si in procesul industrial, unde,
alaturi de tehnicieni si de medici, contribuie la elaborarea
principiilor ergonomice, facilitand in mare masura eficienta raportului
om-masina. Lasand la o parte activitatea psihoterapeutilor de diverse
orientari, astazi psihologii ajuta in multe privinte medicina,
contribuind la pregatirea psihologica a bolnavilor care urmeaza sa se
supuna unor interventii chirurgicale mai complicate si trebuie sa fie
ajutati mai ales sub aspect afectiv. Nu putem sa nu amintim rolul
psihologiei in activitatea judiciara, unde, incepand cu depozitiile
martorilor si pana la regulile stiintifice ale interogarii, psihologia
are un cuvant de spus.
In psihologie, practica premerge teoriei, in cele mai multe privinte
(ceea ce este aproape unic in istoria stiintelor). De pilda, nici azi nu
avem o definitie unica si valabila a inteligentei, la fel cum nu putem
da o definitie satisfacatoare a personalitatii sau afectivitatii etc.
Toate acestea insa nu ne impiedica sa lucram – si chiar sa obtinem
rezultate valabile – si in aceste domenii.
O jumatate de secol de profesare a psihologiei m-a condus la
concluzia ca si in domeniul acestei stiinte despre om drumul cercetarii
este nesfarsit, ascendent.